Ceasuri si clepsidre

Eram la un pas sa adorm, cand am realizat ca si ziua de azi a trecut. Nu faptul ca ziua s-a terminat ma sperie, ci faptul ca pe parcursul ei nici macar nu am stat sa ma gandesc ca in cateva ore o alta zi din viata mea se va sfarsi.
Poate nu sunt prea coerent. Sa va explic altfel. Cand eram mici copii pentru noi timpul nici nu exista. Era dimineata, era amiaza, era seara faceam aceleasi lucruri -de multe ori- lipsite de insemnatate. Ajungi la scoala, esti elev. Te gandesti in fiecare zi ce ai de pregatit pentru maine, ce prezinti, ce scrii, ce trebuie sa stii, ce ai facut azi, ce ai facut ieri, ce ai facut cu o ZI inainte.
Mai departe e facultatea. Saptamana 1, saptamana 2, saptamana 3, saptamana para, saptamana impara... totul se calculeaza in saptamani. Nu te gandesti ce ai facut ieri. Dar ce ai facut saptamana trecuta? In care saptamana ai examen?
Te angajezi. Muncesti. Primesti bani (o data pe luna). O data pe luna platesti fiecare factura, o data pe luna trebuie sa salvezi cele necesare pentru a supravietui pana la salariul de luna viitoare.
Iti dai seama cati ani ai trait. Cate ai facut la 18 ani. Cum ti-ai ratat sansa de a avea o slujba mai buna la 25 de ani. Cum ai avut primul copil la 30 de ani. Cum copilul tau are acum 20 de ani.
Esti pensionar. Observi oameni, vieti, caractere, limbaje, mimici, gesturi, toate diferite de 'PE VREMEA TA'.
Mori. Se vorbeste de tine ca de o generatie anterioara. Generatie dupa generatie se transforma in istorie. Istorie dupa istorie creaza timpul.
Noi definim timpul prin existenta noastra. El nu exista ca noapte si zi, ca ieri si azi, ca azi si maine. Totul se intampla concomitent. Pentru ca in timp ce tu dormeai, Pamantul se rotea. Iar cand tie iti era AZI, altuia ii era MAINE. Asta nu prea are sens, nu? Nu are sens pentru ca e absurd. Dar cand nu ne mai pasa de azi, de saptamana asta, de luna asta, de anul asta, de generatia asta, de istoria asta, o sa ajungem sa nu ne mai pese de timpul asta.
Iar cum spuneam timpul e definit prin existenta noastra.

Cuvantul mai presus de toate

La inceput, se spune, a fost cuvantul. Mereu mi s-a parut a fi adevarat. O dorinta de exprimare pe care cu adevarat am dorit-o si o dorim. Si intr-adevar toate aceste sau toate ‘cele sfinte’ pornesc din cuvant si sunt cladite pe acest cuvant. Ni s-a dat lumina -ce bucurie. Ni s-a dat o lume –de ce oare? Am fost testati, inecati, arsi, transformati in stana de sare, am fost dati ca exemple de neurmat celorlalti, am primit un curcubeu, dar noi, ca niste copii neascultatori, ca niste oi ratacite, am ratat de fiecare data mantuirea. Si ma intreb, nu suntem noi masochisti? Mai bine zis, nu sunt ei niste sadici carora le place sa controleze viitorul printr-un trecut plin de torturi, razboaie divine, promisiuni, sperante si evident LUMINA? O lumina atat de ‘luminatoare’ incat nu vedem de unde provine. Ne lumineaza atat de bine calea incat nu vedem unde merge aceasta cale. Noi trebuie doar sa credem cuvantul. Nimic mai simplu. Ai primit o lume. Ai primit o cale. Ai primit o lumina. Ai primit ‘samanta’-acum cresteti-o singur. Asculta doar cuvantul si urmeaza calea. Destinatia finala? Un loc luminos, un loc cu verdeata, unde grijile dispar ca prin minune, iar nevoile nu isi au rostul.
Intr-adevar la inceput a fost cuvantul. Insa in lumea mea si a celor ca mine, la inceput a fost gandirea. Este o lume in care nu urmezi o cale luminata si luminoasa. O lume in care nu primesti flashuri de lumina doar cand au ei nevoie de pasii tai pe calea lor. O lume in care cuvantul este efectul gandirii. O lume in care nu a plouat cu flacari, unde nu am fost ‘potopiti’, unde oamenii transformati in stana de sare sunt doar efecte speciale in filme de prost-gust. Dar mai presus de toate, e o lume in care iti gandesti calea, nu doar o urmezi. O lume in care vezi unde pasesti si incotro te intrepti. Din pacate, in lumea mea nu ajungi in acel loc luminos si plin de verdeata pentru ca acolo, la 2 metri sub pamant, lumina nu poate patrunde, iar iarba nu poate creste. Avem insa si noi oferta noastra, identitate, palpabilitate, integritate

Sa deschidem usa unui nou tip de infern.... al gandirii

Sa fiu sincer cu voi, intotdeauna am crezut ca blogurile sunt o prostie. Nimeni nu le citeste, nu le viziteaza si pana la urma de ce ar face-o? Fiecare are viata sa, problemele cotidiene, dorintele de sinucidere cu acetona ( viitorii fosti prieteni stiu de ce), despartirea de iubita, insomnii, cafele, beri, dezalcoolizari (but i say no no no), tineretea pierduta, bulimia, fumatul, banii, 'gagiciile' (daghaaaa), manelele, dumnezeii, legaturile bolnavicioase, pumnii incasati vitejeste de la iubit/iubita. Totusi, cateodata e bine sa mai eliberezi din tensiunea pe care o acumulezi. Acesta este motivul pentru care am decis sa scriu 'pe net'. Insa, la fel ca in orice alta lume, virtuala sau nu, trebuie sa existe reguli. Regulile sunt simple si putine.

1: Gravidele au prioritate.
2: Flegmele si injuraturile le culeg cand am timp.
3: Batranii sunt rugati sa isi ia pastilele de inima inainte de a citi postarile.
4: Blogul nu este responsabil pentru schimbarile de caracter ale cititorilor.
5: Orice asemanare cu persoane din viata reala este pur intamplatoare.
6: Trebuie facuta diferenta in narator si scriitor.